„Vitrion, Năică!”

    Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof, preocupat în egală măsură și de alchimie, Albert cel Mare, viitorul papă Ioan al XXI-lea. În Evul Mediu, despre care știm, totuși, atât de puține, în ciuda abundenței studiilor existente, omul era conștient de faptul că face parte dintr-un întreg, că este interdependent de regnuri și căuta să le deslușească misterele. Era mistic și, în același timp, curios, curiozitatea fiind un atribut al spiritului său rațional, cu care cerceta lumea, căutând s-o înțeleagă. Fără îndoială că tot această curiozitate l-a îndemnat pe enciclopedistul Albertus Magnus să scrie, pe lângă tratate teologice sau astrologice, încercând să explice determinarea destinului uman de către astre, și manuale de grădinărit sau texte alchimice, prin care descria modul de obținere a vitriolului din combustia calcanitului or a atât de căutatului alaun.

Rar în formă pură în natură, despre acidul sulfuric obținut pe cale chimică știm că are efecte nocive atât pentru mediu, cât și pentru om. Fiind extrem de coroziv în contact cu țesuturile umane, produce răni grave pielii, ochilor sau, inhalat, este toxic pentru căile respiratorii. Rezumând, am spune că arde. Arde tot, deși nu suportă combustia.
Asemenea vitriolului pot fi, uneori, anumite stări prin care trece sufletul omenesc în chinul experierii unor întâmplări ale viețuirii considerate a fi traume majore, precum abandonul, respingerea, neacceptarea, critica nemeritată. Toate, forme ale neiubirii, în fond, căci singură iubirea poate să hrănească și să regenereze, ca o apă a vieții, orice ființă, nu puține fiind cazurile în care oamenii care se simt iubiți se vindecă spontan de orice rană or încalcă legile profane ale naturii: trec prin foc și nu se ard, beau otravă și supraviețuiesc toxicității fără niciun fel de consecințe...
Durerea așteptării deșarte a unor răspunsuri sperate, a unor semne că ești dorit, necesar este vitriolantă, nocivă, corodând fibra sufletului adânc și rănindu-l de tot grav, strivindu-i mugurii firavi ai aripilor care păreau că-i cresc din nou, de la lumina speranței. Și, ciunt din nou, parcă descalificat de experiențe, sufletului nu-i mai rămâne decât să se jelească într-o litanie veche, reînnoită necesar cu forța dementă a furtunii dezlănțuite pe o mare mereu vrăjmașă:
„Te-am așteptat, strigă sufletul, cu o fărâmă de nădejde absurdă ca toate visurile mele, știind că n-am dreptate, împotmolindu-mă în mlaștinile neputincioase ale deplorabilei neiubiri, un drum bătătorit fără demnitate, cu mândria învinsă de prea multe ori, atârnând pe pământul care mă rabdă, netrebnic ca și învinsul de mine.
Lacrimile atâtor ani de înfrângeri au vestejit obrajii, au săpat șanțuri ireversibile, tinerețea s-a predat umilită în fața inexorabilei oglinzi, spatele s-a curbat tot mai mult ducând miliarde de tone de durere, umerii s-au prăbușit de-atâtea căderi din cer...
Fericirea e întotdeauna la alții, o pasăre, cum spune poetul, care fâlfâie albastru din aripi prin fața ochilor și se-ndepărtează într-un zbor ca un rictus pe o față bătrână, de femeie respinsă pentru fantomele altor femei, competiție acerbă, inegală, în care-a pierdut, oricum, de la început...
Te-am așteptat, totuși, în ciuda a tot, căci sunt un copil mare cu lecțiile neînvățate, strigă sufletul. Nu vreau să nu pot să-nțeleg că nu mi se cuvine și aleg mereu rău, retrăind același coșmar, redeschizându-mi, cu obstinație dementă, același răni mustind de puroaiele altor așteptări în van, fără rost, sângerând din noi inutil de durere și hâd...”
Deși nu suportă combustia și nu e obligatoriu englezesc, ci poate fi și neaoș, căci tristețea e la fel și pentru o lady, cât și pentru ”nebuna” Mița Baston, amanta care „i-a fost întotdeauna fidea” infidelului amant, vitrionul arde „momentan tot, tot”, Năică...

Paradoxul nevoii de apartenență

„Nevoia de apartenență, fundamentala motivație care te determină să comiți erori după erori fără să te poți abține.” - așa ar suna un titlu de articol care și-ar găsi lesne cititori în paginile unei reviste, pe vreun site ori aiurea, pe vreo pagină de socializare. Suscită interesul pentru că, de regulă, câți ochi citesc, tot atâtea nevoi, căci există în fiecare un fundal abisal de suflet, al cărui artizan este imperioasa nevoie a fiecăruia de comuniune, de apartenență, de a se împărtăși cuiva care să aibă nevoie de el. 

Sentimentul apartenenței este cel care generează printre cele mai mari satisfacții într-o viață de om. Poate deveni motorul unui suflet care  nu și-a dorit decât atât: să aibă ce nu a avut, să se înfrupte din fructul al cărui must nu-l știe, dar de care este hămesit: să știe cum e să fie iubit. Perfect justificabil, deși lamentabil pledat, sentimentul că aparții cuiva este confirmarea faptului că ai învins moartea, teama ontologică de ea. Ori moartea este uneori preferabilă vidului singurătății, de aceea satisfacerea nevoii de apartenență este vitală, indispensabilă. S-a demonstrat științific, se pare, faptul că acei copii abandonați la naștere, deși născuți sănătoși, pot muri din cauza lipsei de afecțiune. Situația nu e cu mult diferită în cazul adulților, pentru că, deși omul se poate dezvolta aparent normal fizic, se poate maturiza, în adâncul inimii rămâne tot copil, iar nevoia de apartenență nu dispare, nu se micșorează, ci crește odată cu el. Și generează adevărate cratere  interioare, nevăzute cu ochii fizici adeseori.

Uneori, nevoia acesta bate cu pumnii mici, de copil înfrigurat, în zidurile altui suflet, care s-a baricadat, fără uși și fără ferestre, de durerea rănilor lumii, ascunzându-și propria nevoie de apartenență. Și pumnii de copil mare se zdrelesc în încercarea zadarnică de a străbate dincolo de zid, după care se aude scâncetul celuilalt copil mare și singur, care-și linge rănile în durere stratificată, cronicizată, fără de zâmbet și fără de speranță. 

Ne voia de a face erori te determină să le faci cu duiumul, astfel încât nimic să nu pară să funcționeze, nimic din ce încerci aproape obstinat să faci bine. Ne voia de a spune chiar și vreo vorbă neînsemnată care să-l irite pe celălalt e tocmai motivul care-l irită, care-l nemulțumește și care-l îndepărtează, inevitabil, de tine. 

Ne voia de a-i da motive cuiva de a te refuza este, paradoxal, pricina din care dai motive să fii refuzat. 

 

A gusta otrava

Otravă este un cuvânt de origine slavă, primit și acesta din prisosul de metehne veninoase ale migratorilor înalţi, blonzi-roşcovani, ai căror nesupuși ochi albaştri nu se închinau decât zeului fulgerului... 

Dicționarul consemnează în articolul dedicat vocabulei atât sensul propriu, de substanță toxică, provocatoare de rău fizic extrem și de moarte, cât și cel figurat, de motiv ce provoacă un mare rău moral, la fel de vătămător, căci cum altfel pot fi amărăciunea, tristețea adâncă, mâhnirea, dacă nu toxice, veninoase? 

Mai mult, în înțelepciunea lor pașnică, strămoșii noștri au echivalat efectul veninului aducător de moarte trupului cu o răul făcut sufletului de o ființă omenească. În popor și astăzi un om care provoacă mult rău celorlalți este pecetluit cu epitetul otravă. 

Ne ies uneori în calea sufletului și oameni-otravă. Par sinceri, prietenoși, râd molipsitor, spun vorbe mari cu ușurință, deși sunt neadevărate. Nu se dau în lături de la nimic să convingă că nu pot trăi fără tine, că regulile pot fi încălcate, că imposibilul poate deveni posibil. Le faci loc în inimă, se folosesc de tine și, după ce-și ating scopurile, îți întorc spatele cu cruzime, cu indiferență: au mai câștigat un pariu, s-au satisfăcut! 

Și râd. Și beau. Și sunt mândri de ei. Și arată fericiți. Deși au ucis, nu au nicio mustrare de cuget. Merg mai departe în viețile lor pline de minciună. 

Aduc cu ei iadul. Lasă în urma lor pustiul și deznădejdea. Ești mort, deși inima continuă să-ți bată în piept, neagră și fără rost. Pe buze nu rămâne decât gustul amar de otravă, pe care-ai băut-o cu dragoste.

Sunt drumuri pe care pornești uneori și despre care știi de la început că nu te duc nicăieri, dar o faci, pleci la drum, mergi pe ele cu inima de mână, nu conducând tu, ci lăsându-te dus de ea, în pofida rațiunii care-ți spune neîncetat: nu e bine, nu trebuie, oprește-te, nu ai ce căuta! 

Așa cum sunt momente în care, deși știi că ți-ai asumat acțiuni care-ți vor aduce, inevitabil, suferință, totuși nu te poți opri să te nu te doară alegerile tale. Și nu te poți opri și să-ți ceri dreptul la nesuferință. Și la alinare. Și la fericire, cred, deși fericirea este așa un cuvânt de mare și de gol, ca din povești de adormit copiii, încât  ți-e acum și teamă  să-l mai gândești, darmite să-l mai speri posibil să ți se întâmple, după așa un șir de șuturi în ... sau de alegeri greșite, dacă vrei, dar tot un drac e... 

Sunt momente în care ce e posibil să faci este...  să curgă niște lacrimi.  Chiar dacă știi că nu trebuie, pentru că ești responsabilă de tot ceea ce ți se întâmplă și nu ai pe cine să dai vina, de plâns tot nu scapi. Deși ți-e rușine și știi că nu e elegant, n-ai cum să te împotrivești și să zâmbești tâmp, ca-n citatele motivaționale. Și asta nu e deloc teatru ieftin...  e ceva omenesc, căci nu poți să fii puternic când te simți făcut cioburi. O fi din cauza firii tale slabe, de femeie în care nu s-a făcut încă foarte clar renunțarea la naivități și speranțe definitorii pentru altă vârstă, pe care cartea de identitate și oglinda le strigă în gura mare drept vetuste și ridicole. Ori o fi la fel pentru fiecare femeie care se mai amăgește că se poate ca, de data asta, ceea ce a început ca un joc în două bătăi de inimă să nu fie din nou un teatru ieftin și sordid...  

Sunt momente în care, pur și simplu, nu știi încotro să te duci ca să nu te mai doară, nu știi să fii puternică și să iei decizii sănătoase, așa cum nu știi să faci nimic ca să mai îndrepți ceva. Și, cel mai grav, nu știi cum să găsești puterea să te oprești. Deși ești măcinată de regrete și de tot soiul de alte neghiobii: vinovăție și silă de compromis, oboseală ori penibilul și inutilul retorism: ce-a fost în capul meu? Adevărul e că în capul tău este o constatare amară: ne place să credem în minciuni frumoase, să ne amăgim, din vanitate, că imposibilul se poate să ni se întâmple tocmai nouă, deși statisticile o infirmă cu obstinație. Și pentru că pieptul nostru în care bate inima îndrăgostită este prea firav, nu poate rezista marilor înălțimi ale adevărurilor absolute: iubirea nu te face să plângi, nu se teme, nu dă înapoi, nu renunță. 

Există adevăruri pe care nu le poți purta singură. Pentru că, de regulă, pentru astfel de adevăruri, e nevoie de doi. 

Este un nou început de an școlar, căci pentru profesori anul începe odată cu şcoala. Cum sunt profesor, nici pentru mine nu este o excepție.  Cu doar câteva luni în urmă, un asemenea început de an școlar ar fi fost inimaginabil. 

Este cel mai trist dintre toate, căci se va desfășura în condițiile de carnaval bizar, cu cei câțiva copii cărora le va fi permis să-și cunoască profesorii, urmând un ceremonial distopic, care, dacă n-ar fi atât de trist și pe alocuri grotesc, ar fi de un comic irezistibil: cu interzicerea oricărei apropieri între elevi și profesori, cu părinții așteptând pe la porțile școlilor,  nu cumva să contamineze aerul din jur, cu trasee și dezinfectanți și, mai ales, cu chipurile ascunse sub măști. 

Începutul acesta de an școlar este nu doar cel mai bizar, dar și cel mai greu de suportat dintre toate, atât pentru mine, cât și pentru ei, elevii mei de clasa a noua, pe care-i primesc astăzi și care nu vor putea să-și vadă unul altuia zâmbetul și emoția primei zile de școală. 

În fiecare dimineață a ultimilor 22 de ani din existența mea de profesoară m-am trezit cu o senzaţie binecunoscută, dar atât de greu de explicat: un fel de înnoire interioară, amestecată cu teamă şi emoţie. Emoția reîntâlnirii, a unui nou drum pe care să-l parcurgi alături de oameni care așteaptă foarte mult de la tine și pe care, cumva, uneori chiar autodepășindu-ți limitele, nu ai voie să-i dezamăgești. Poate de aici și teama că nu vei reuși, pentru că un lucru știi sigur: n-ai voie să-i dezamăgești. Căci dezamăgirea înseamnă să le frângi aripile încrederii în oameni și-n normalitatea binelui în care au nevoie să creadă, pentru a fi puternici, întregi sufletește. Este o uriașă responsabilitate și, oricât ai încerca s-o minimalizezi sau să nu ți-o asumi, ea rămâne. 

Și emoția este dublată și pentru că în fiecare an îți reamintești, privind printre petalele multicolore în ochii frumoşi ai adolescenţilor pentru care devii suprema autoritate pe tărâmul şcolii, de eleva introvertită şi curioasă care-ai fost cândva. Și de speranțe, și de așteptări și de încredere. 

Anul acesta atipic,  sub ”sabia lui Damocles” a virusului care-a desfigurat, încet-încet, orice urmă de normalitate pe care-o cunoșteam și care ne asigura confortul emoțional și ancorarea în firesc, nu reușesc să mă amăgesc că va fi totul bine și să-mi ascund sub mască toate semnele de întrebare. 

Fără ipocrizii, pornesc la un nou drum cu nădejdea că închistarea în reguli și cutume păguboase nu va reuși să fie mai puternică decât capacitatea oamenilor de a înfrânge orice adversitate, în numele unui ideal. Iar educația este unul dintre ele, unul veritabil, pentru că numai ea poate să înlăture întunericul. 

Să avem cu toții, elevi, părinți și profesori parte de cât mai multă sănătoasă normalitate! 

Zăresc un prinț călare...

Prin școala primară noi, copiii, aveam un joc care trebuie să-mi fi plăcut tare mult, de vreme ce nu l-am uitat. Cu trecerea anilor mi s-au șters din memorie multe din întâmplările și jocurile copilărești, dar acesta se pare că a rezistat, prin cine știe ce sinuozități ale memoriei afective... Poate pentru că se înscria în paradigma compozițională a tuturor poveștilor cu care-am crescut, cu un prinț, o fată, niște probe și-un final fericit? 

Nu mai știu care-i era cu adevărat numele,  dar ceea ce e sigur era că se desfășura pe echipe, de fete și băieți, iar scenariul respecta toate momentele subiectului epico-dramatic. 

Scenariul era relativ simplu: cele două echipe, de fete și de băieți, ținându-se strâns de mijloc erau poziționate față în față. Una dintre echipe, cea de fete, începea jocul, înaintând într-un fel de pas vioi, asemănător mărșăluitului soldaților, cu cântec la unison, spre cealaltă: ”Zăresc un prinț călare, călare, călare...” 

Ultimul cuvânt era scandat repetitiv pe ritmul melodiei sincronizate cu pașii, iar, în final, era încununată de către fetele care se întorceau la locurile lor, bătând în pământ cu tocurile pantofiorilor, cu un onomatopeic i-ha-hei! 

Mă gândesc acum, nu fără zâmbet, că simplista coregrafie semăna foarte mult cu unele dansuri de la petrecerile din musicalurile comice ale lui Stanley Donen, Vincente Minelli or cine știe ce musical western cu fete nurlii și cowboy robiți de ocheade galeșe aruncate la dansul din padoc.

La fel, i-ha-ul era, pasămite, împrumutat din același registru al crescătorilor de vaci și cai din America de Nord, vehiculat în producțiile anilor '40, când moda presupunea să transpună spectatorul în poveștile imaginate în universul preriei americane. 

Zidul mișcător al fetelor, după constatarea evenimentului, continua detectivistic: ”Ce caută prințu-aicea, aicea, aicea?...” și se întorcea la locul inițial, punctând cu călcâiul în podele acutul ”i-ha-ho!”. 

Prințul, previzibil ca orice prinț, căuta iremediabil, din vremea poveștilor și până în prezentul fetițelor  înveșmântate nu în rochii de bal, ci în șorțulețele uniformei de școală primară și cămășuțele pepit, nici mai mult, nici mai puțin decât... să se-nsoare, și făcuse un drum lung așa, ”de-a-ncălare pe un cal”, cum zice poetul,  musai pentru a-și alege mireasa. 

Numai că nici pețitul nu era tocmai o treabă ușoară, căci, trecând examenul intențiilor în fața alaiului de străjere curioase ale miresei, odată nominalizată aleasa, prințului îi era dat să treacă un examen mai... prozaic. A se observa că fetele știu de mici că mireasa nu se dobândește doar așa... pe frumoșii ochi princiari. ”Și ce-aveți să-i dăruiți, dăruiți, dăruiți?” era chestionat nefericitul prinț, a cărui generozitate, cât și inventivitate erau analizate de năzuroasa domnișoară și suratele ei...  

Astfel că, se treceau în revistă de la cele mai năstrușnice și mai naive ofrande, indicând imaturitatea prințului, precum cățelul de pluș mititel și jucăuș sau cine știe ce alte fleacuri ritmate, până la cele mai romantice daruri, ca batista de mătase, inelul cu diamant ori șiragul de mărgele, care-l reduceau pe prințul candidat la însurătoare la banala condiție de bărbat aflat la bunul plac al unei femei interesate și tare mofturoase. 

Țin minte că domnișoara, de cele mai multe ori, refuza darul, dacă băiatul propus de echipa adversă nu-i era pe plac, punându-l în situația de a-și vedea împlinite visurile de ”însurătoare” la sfântul așteaptă: ”Domnișoara nu primește, nu primește, nu primește...”, îi strigau triumfătoare "cerberii". Dacă însă băiatul îi cam plăcea, după ce se consulta de formă cu emisarele ei, acestea anunțau verdictul favorabil: ”Domnișoara îl primește.” și... sincer, finalul jocului nu mi-l mai amintesc, dragi copii mari... a trecut așa de mult timp de-atunci!  

Într-o logică de om mic, în șorțulet albastru peste cămășuță pepit, foarte probabil jocul se termina cu plecarea perechii princiare în voiajul spre fericirea care ține până la adânci bătrâneți, în uralele și i-ha-heiurile corului de fetițe satisfăcute că și-au dus la bun sfârșit sarcina de ambasadoare matrimoniale. 

Sau poate după vreo logică mai plauzibilă în lumea copiilor mari, rezonabili și fără iluzii, prințul se sătura de atâtea refuzuri și piedici și pleca în lume cu o norocoasă mai puțin năzuroasă, lăsându-le pe cele mofturoase sau, mai rău, pe nepoftitele la nuntă, cu ochii în... soare.  Nu știu... nu mai știu... scenariile, dragii mei copii mari, sunt posibile toate, căci timpul ce-a trecut de când jucam acest joc de pețit e foaaaarte lung... 

Între timp, nu doar rochiile, care au luat locul uniformelor și cămășuțelor pepit, au suferit câteva transformări, ci și acuitatea vizuală, încât nici prințul călare nu se mai zărește demult la orizont, căci în lumea copiilor mari și fără povești se întâmplă că ne aflăm într-o grozavă criză de prinți! Abia dacă se mai găsește câte un jalnic figurant, cabotin uzurpator de statut, platoșă, scut ori alte semne distinctive princiare. 

Dacă mă gândesc bine, perspectiva s-a modificat așa de tare, încât nu se mai zărește la orizont nici calul pe care se grăbea prințul la însurătoare, nici măcar fantoma calului... I-ha-hei! 

Dar despre prinți plecați în pețit și o întreagă herghelie de cai din poveste vom mai istorisi, dragii mei, și data viitoare, căci astăzi răgazul poveștilor s-a sfârșit. Ce zvon se aude?  Din amintire, vorbele cântecului și răsunetul pașilor fetițelor strânse pe după mijloc, înainte și-napoi, pe parchetul vechi, mirosind a petrol, dintr-o sală de clasă de școală primară, mă cheamă grabnic să mă prind în joc: ”Zăresc un prinț călare, călare, călaaare...”

”Unde s-o fi tipărind viața asta, că e plină de greșeli inadmisibile?”

Mărturisesc: gândesc livresc, spune povestitorul.  O fac demult și recidivez în formă calificată. M-am obișnuit, în timp, să radiografiez rapid în minte situațiile și să le asociez câte-un vers sau o formulare pe care, întâlnite în cărți, mintea mea a refuzat să le uite.  

Celor pe care urmează să vi le schițez mai jos le-am asociat o poezie a lui Marin Sorescu, ”Pe sub ușă”. 

Motivez: pentru că, la fel ca în poezia soresciană, ziarul viețuirii ni se strecoară pe sub ușă și-l citim fiecare direct proporțional cu gradul de alfabetizare în care ni se găsește sufletul. 

La rubricile în care suntem personajul principal zăbovim mai mult, la altele aruncăm doar o privire titlurilor și trecem mai departe... 

Pe scurt, două subiecte din pagina cu informații ”externe”.

Primul titlu: Intoleranța la gluten. 

Subiect despre care se știe superficial și care se tratează și mai superficial. Boala nu se rezumă doar la ce se știe: nu ai voie să mănânci pâine sau produse din cereale, ci este o boală cu manifestări extrem de neplăcute, ce face viața greu suportabilă, chiar invalidantă. Și variante de hrană sunt extrem de limitate, căci mai toate alimentele conțin, într-o formă sau alta, datorită procesării și contaminării de la aditivi, gluten. În plus, "variantele" sunt costisitoare. 

Decorul: la colț de stradă. Personajul principal: Pensionară. Și mamă.  Martorii: două necunoscute, cărora femeia le povestește, cu lacrimi de durere și neputință, despre necazurile ei. 

Despre cât de tare poate să afecteze această boală viața unui om, propria fiică.

Despre cât de greu este să-și poată duce viața cu demnitate.

Despre cum așteaptă de la guvernanți o speranță, o mărire a pensiei, ca să poată trăi mai ușor, ea și fiica bolnavă, aflată în imposibilitatea de a-și câștiga singură pâinea... Pâinea  aceea fără gluten, prea scumpă ca să și-o poată permite din pensia amărâtă a mamei, așa încât fiica nu se îndură s-o cumpere... 

În fața unor străine care-i ascultă păsul, mama povestește și plânge. Nu-și poate stăpâni lacrimile, căci sunt din acelea izvorâte din cele mai adânci dureri pe care le comportă condiția umană: ale mamei pentru copilul bolnav. 

E povestea unei fete care, trecând prin șocul emoțional sever de a-și pierde tatăl, și-a pierdut și sănătatea. 

A unei fete care, slăbind văzând cu ochii, din cauza imposibilității de a acumula nutrienți, specifică bolii, a pierdut pentru totdeauna posibilitatea unei vieți normale odată cu diagnosticul implacabil și cu tratament pe viață : dietă fără gluten. 

A unei fete care, din cauza denutriției și altor complicații, atât de slăbită și lipsită de energie, nu-și va putea lua o slujbă niciodată, nu va avea niciodată în poveste decât rolul eroinei triste a unor umilințe interminabile prin spitale și pe la ușile comisiilor de stabilire a incapacității de muncă. 

Fără lacrimi de compasiune nici povestitorul nu poate să scrie conituarea tristă a poveștii, pe care-o știe: autoritățile nu au considerat că boala este suficient de serioasă, încât să poată obține certificat de încadrare în grad de handicap accentuat, așa că nu i-a oferit eroinei poveștii posibilitatea de a primi lunar, din partea statului român, câțiva bănuți. 

Bănuți din care și-ar fi putut cumpăra pâinea aceea scumpă, pe care azi nu și-o poate permite, așa încât azi, în sacoșă, mama nu duce decât cele două borcane de castraveți inscripționați pe etichetă că sunt fără gluten... 

Lacrimile mamei și-ale povestitorului se înscriu în acele „tratative” de a încerca să iubești lumea în ciuda absurdității ei. 

Al doilea titlu: Luxul apei. 

Decorul: Stația de taxi de la Mega Image. Personajul principal: un tinerel de doar 23 de ani,  taximetrist. 

Taximetristul a mărturisit clientei încărcată cu o sacoșă de dulciuri inutile și nesănătoase, care-a aterizat în infernul din mașina cu ușile larg deschise și se simte în pragul șocului termic, că o înțelege.

Și lui îi este foarte greu și suferă de căldură, dar n-are de ales. Trebuie să facă taximetrie, deși nici apă nu bea, nu și-o poate permite. Explică liniștit că ar putea să cumpere apă în sticlă mare, dar se încălzește și este nevoit s-o arunce, pentru că n-o mai poate bea. În sticle mici, cât s-ar putea consuma fără să se încingă în mașina supraîncălzită, i-ar trebui prea mulți bani să cumpere atâtea sticle, așa că preferă să rabde, să bea când apucă... 

Politicos, decent, deși din tricou pe unul din brațe se vede un tatuaj, menționează fără scop, doar să-și verse oful, că a slăbit 5 kg în ultimele luni. Este frapantă resemnarea și liniștea din vocea lui... ca un paradox al unei maturități sufletești în flagrant conflict cu tinerețea lui, căci pare aproape un copil... Privirea lui, după ce-a coborât, i-a rămas agățată cumva de suflet povestitorului, ca o imputare și ca un semnal de alarmă. 

Ea și lacrimile mamei strecurându-se pe sub masca vizibil refolosită au îndemnat condeiul să aștearnă pe hârtie rezumatul știrilor externe: 

Un copil muncește zile întregi în căldură, fără a-și permite luxul de a cumpăra o sticlă de apă. 

O fată bolnavă își sună mama și-o roagă să cumpere doar două borcane cu castraveți fără gluten, de aproape 8 lei...  

Poveștile n-au final... sunt doar cioturi de povești care-ar fi putut să fie și niciodată nu vor fi... 

Sunt ca ele prea multe și prea dese. Și sunt toate pline de greșeli. Și poate că, fiind așa de multe și de dese, ne-am obișnuit și le acceptăm fără să le mai citim, fiindu-ne uneori de-ajuns doar titlul.

Oricum, ziarul viețuirii nu are spațiu de-ajuns și pentru povești cu morală. 

”Unde s-o fi tipărind

 Viața asta a mea( a noastră?)

Că e plină de greșeli
Inadmisibile.” - Marin Sorescu